Menu
RSS

O pagină vie în istoria României!, de Cristina Bolohan- castigatoare la sectiunea Scrisori de la Emotie pentru Basarabia

O pagină vie în istoria României!, de Cristina Bolohan- castigatoare la sectiunea Scrisori de la Emotie pentru Basarabia
Frații în veci vor fi frați! Însă prea adânc au fost ghimpii plantați de ruși sub pielea unui popor care în fond e blând și indulgent până la refuz. Atât de adânc, încât de secole încercăm să-i scoatem, dar nu putem. Încă mai aud voci care mă acuză că-mi vând țara atunci când plâng și-mi strig mama-patrie. Îndur cu greu aceste nedreptăți știind că în suflet mai picură o lacrimă, știind că ei în neștiință nu-și vând țara și interesele celor care de atâta avuție și-au uitat rădăcinile și cine le-a sădit, dar își vând sângele, conștiința și mai presus de toate luciditatea.
            Această amăgire de sine nu e făurită în noi, ca popor. De azi sau de ieri, aceasta își are începutul acolo unde și gândul ajunge cu greu. O mașinărie dură, neînduplecată la sentimente,  idealuri sau frăție, greu de manevrat, de stricat sau de combătut, a fost pornită împotriva noastră.
            Dar… un lucru tămăduiește tot amalgamul de revolte aprige din capul meu. Eu știu, eu am cunoscut, și-am cunoscut cu toții, da, sunt, există, au existat și-au murit genii, tot cu aceste cuvinte pe buze pe care le rostesc și eu cu sfințenie și dârzenie: Unirea fraților dezbinați fără întrebare!
            Cinci, cinci litere, nimic mai mult sau mai puțin, atât  de scurt și atât de profund. Rostit sau subînțeles, cântat sau îngânat este cuvântul care a creat destine, a condus idealurile mai departe, adică mai aproape… de Unire.
            Acum suntem în 2016, de aceea pe multe dintre calendarele existente a început a se scurge culoarea purpurie a sângelui, au căzut doliile, s-au spălat năframele mamelor. Acum 98 de ani se încheiase un spumegos capitol de patru ani. Dar cine ar fi crezut că vor fi șterse atât de dulce rănile unui neam pocit de istorie? Totul s-a încheiat așa cum visez să se repete acum, e singura oară când vreau ca istoria să se repete, ca România să devină iar una mare, neimputată.
            E 27 Martie încă odată, dar sunt convinsă că e ultimul, ultimul an în care nu pot striga lumii mari că nu mai sunt nomad, că am în sfârșit toată rubedenia la masă. Cred că și în acest an Eminescu, Doina și Ion Aldea Teodorovici, Grigore Vieru cercetează de sus drumul anevoios, dar sigur ale lor slove și ajută la reîntregirea sufletului român.
Idealurile mele nu sunt singure și stinghere, ele se avântă în luptă, sunt leii mei de foc care vor devasta orice urmă de impuritate din sângele de dac. Nu sunt vise irealizabile, exemplare ca mine sunt multe, mai multe de cât cred, cei ce nu cred în noi.
Suntem români, și trebuie să recunoaștem că Basarabia a fost o regină în perioada interbelică. Anii dintre 1918-1940 au fost înfloritori, nu pentru că a plouat mai mult sau mai puțin ca în 1945, când nu Dumnezeu, ci asupritorii ni-au înfometat, dar pentru că am fost uniți, am făcut ceva măreț și cel mai mult de apreciat: am fost consensuali, am avut același scop. Mărturia dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza  este cea mai plauzibilă că noi vrem să fim un stat unit, puternic și solidar, așa cum ne știm – pașnici, harnici, iubitori și toți laolaltă.
Hai să dăm mână cu mână! E ziua celei mai reprezentative biruințe ale neamului nostru, să ștergem calvarul, să-l înlocuim cu o horă, o vorbă bună, o speranță vie, o faptă părtinitoare la idealul de român,  să ne strângem la piept, români cu români. Noi suntem puternici, uniți, înfrățiți pe vecie, să nu ne fie frică, să știm să ne ferim de percuțiunile dușmanilor.
Fraților, a venit timpul ca o întreagă omenire să asiste la un eveniment pe care ei nu-l pot înțelege sufletește, dar pe care să-l admire în dimensiuni mai largi decât m3 sau km2 și anume o Reîntregire în memoria trecutului frumos și în speranța viitorului fructuos!
Trăiască România Mare!
Foto: Dumitru Rusu
înapoi la partea de sus